Despre cea mai naturala si intensa frica a unei mame. Si cum sa ii faci fata.

Era ora 11 noaptea si conduceam ca nebuna prin oras spre spital. Bine ca nu era cine stie ce trafic!

Cu 4 ani in urma ieseam la ora asta cu destinatie cluburi, dupa ce petrecusem jumate de seara sa ma aranjez. Acum…nu as mai merge nici picata cu ceara, pentru ca la ora asta cel mai misto outfit e de obicei pijamaua.

Conduceam cu un ochi la ea in oglinda retrovizoare si cu un ochi la sosea. Hell, cred ca mai mult mergeam bazandu-ma pe instinct decat pe capacitatile vizuale sau atentie.

Mai aveam 200m  pana in curtea spitalului, insa i-am vazut privirea si am inghetat. Serios cred ca am inghetat.

Mai vazusem privirea asta la ea o singura data, atunci cand avea 6 luni si se trezise in toiul noptii urland din toti plamanii. Atunci  urla pur si simplu si ma privea, iar eu oricat incercam sa o scutur parea ca “nu se trezeste”. Parca era intr-o stare de inconstienta cu ochii deschisi, dar pierduti. Si atunci am inghetat. Nu stiu nici pana azi ce s-a petrecut cu ea, in acel episod. Cica ar fi ceva numit teroarea noptii, un fel de cosmar mai serios…God knows, mie mi s-a parut ca e din alta lume. In fine..

Am oprit masina in strada. Efectiv in mijlocul strazii. Nu stiu cum am nimerit sa trag frana de mana, sa nu o luam la vale si am tasnit pe portiera, spre ea.

Vomita si nu putea sa raspire.

Avea centura pusa …a naibului centura. A durat ani sa o scot. Stii cum vezi in filmele de groaza, fetele alea blondute si usor prostute urmarite de vreun monstru sau vreun ucigas si nu nimeresc sa inchida usa, sa se baricadeze pe undeva, sa blocheze ceva, le cad cheile din mana si te gandesti…hai frate cum sa iti cada cheile chiar acum..

Same thing…efectiv de stres si panica nu nimeream butonul de la centura. Si pe masura de incercam, starea ei se agrava. Da au fost probabil 5 secunde, dar mie mi s-au parut ani.

Am reusit sa o scot din scaun si am luat-o in brate. Se chinuia sa respire. Muci grosi ii astupau narile si pe gura varsa.

Am urlat efectiv la ea, sa respire. Eram panicata. Eram disperata si tremuram cu ea in brate. Nu stiu daca o zgaltaim sau de fapt tremuram. Dar stiam ca trebuia sa fac cumva sa respire. Si la naiba, eram la 200m de spital.

In jumatati de secunde imi imaginam ca fug cu ea in brate pe sosea strigand dupa ajutor pentru ca …fata mea nu poate sa respire.

Deja imi calculam daca secundele cat alerg cu ea in brate sunt suficiente sa reziste.

Deja prindeam aripi sa fac tot ce pot eu omeneste… sa reusim.

Si intr-un final, a inceput sa respire, sa planga sa ma strige si atunci m-am prabusit cu ea in brate  si plina de voma, spunandu-I ca este ok, ca sunt acolo, ca o sa fie bine, ca se poate linisti, ca o sa treaca tot si o sa fie bine.

Nu stiu daca pot exprima cumva ce am simtit. Cuvintele de mai sus sunt prea putine, prea slabe, prea fade ca sa redea ce a fost atunci in mine.

Am pus-o pe scaunul din dreapta langa mine am intrebat-o daca este ok si am pornit catre spital. Am ajuns, i-au facut o injectie si fata mea s-a linistit. Iar ea m-a luat in brate si mi-a spus… “mami, te ubec”.

Holy crap!

Cred ca in momente ca astea, iti dai seama cat de important este sa fii aici si acum, in fiecare zi.

Am citit la cineva odata…in momente ca acestea nu mai conteaza daca ti-ai nascut puiul normal sau prin cezariana, daca l-ai alaptat sau nu, daca i-ai luat ultimele jucarii din materiale bio sau nu, daca a avut numai haine din bumbac organic, daca i-ai gatit extra fresh zilnic sau nu.

Conteaza ca al tau copil sa aiba o mama dedicata, iubitoare si prezenta in viata lui.

Am vorbit mult in ultimul timp despre mindfulness, despre a fi prezent, despre a trai totul din plin, cu nesat si cu bucurie. Cu pozitivism si cu recunostinta. In iubire, nejudecata si armonie.

NU este bullshit, mai bine spus, this shit is real.

Articolul acesta este pentru toate mamele care traiesc cu spaima sfasietoare ca al lor pui poate pati ceva grav la un moment dat. Din vina lor.

Si stiu ca toate avem doza aceasta de frica, in cantitati mai mari sau mai mici…pentru ca suntem mame, fiinte umane… si este ABSOLUT normal.

Pentru cele care empatizeaza extrem cu persoane care trec prin situatii tragice si aleg sa stea pe langa ele pentru a analiza si a trai prin ele…

Pentru cele care nu merg in vacante cu avionul sa nu se prabuseasca avionul. Pentru cele carora le e frica sa se suie in masina pentru ca sunt speriate de a detine controlul, sau de a-l pierde.

Pentru cele care trec prin atacuri de panica atunci cand pierd controlul ca mame.

Iar mesajul meu este:

1. Traieste in prezent, draga mea si iesi din scenariul “what if…”. Asuma-ti prezentul, absoarbe fiecare clipa, recunoaste-ti emotia care vine cu ea si bucura-te!!

2. Inlocuieste spaima cu recunostinta. In loc de “aoleo sa nu…” gandeste “sunt atat de recunoscatoare pentru ca…”

3. Da-ti permisiunea sa TE RELAXEZI. Orice ar insemna asta pentru tine si cel putin odata pe saptamana.

4. Umple-te cu pozitivism. La propriu. Inunda-ti biroul, frigiderul, telefonul, baia, oglinda, inboxul cu mesaje pozitive.

5. Impartaseste-ti fricile. Uneori cand le verbalizezi isi pierd din intensitate. Alatura-te grupurilor, comunitatilor, persoanelor care au trecut prin ceva similar si acum sunt bine. Nu o tine in tine, caci nu va disparea cu timpul. In cel mai rau caz se va acutiza, acumula iar la un moment dat va bolborosi sau exploda.

6. Selecteaza-ti sursele de informatie. Uneori, media ne bombardeaza cu fel de fel de stiri si nu toate iti fac bine. Fii selectiva cu ce primesti in mintea ta, la fel cum poate esti selectiva cu oamenii pe care ii primesti in casa ta.

7. Fa coaching :). Ce vrei, sunt in domeniu. Dar serios, apeleaza la terapie daca pierzi controlul emotiilor si gandurilor tale.

Iar daca vrei sa afli mai multe despre ce fac eu, intra aici.

Oricum ar fi frica ta, mica, mare, intensa, tacuta, obsesiva sau doar prezenta, deal-uieste cu ea, constientizeaza-o, fa pace, accept-o, trateaza-o si nu ii permite sa iti controleze viata.

Tu cum ai ales sa tratezi cu frica ta?






No Comments

Leave a Comment